Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflaţi asupra chefului, au ţinut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de pahare. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Gică, octogenarul meu vecin de la ţară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraş, are romanul lui. În acest roman, episodul predilect îl constituie cei doi ani de „facultate” (cum numeşte el puşcăria), când, bineînţeles, Nea Gică era şef de cameră, îi lua peste picior pe toţi gardienii şi se bătea pe burtă cu directorul închisorii.

Un „roman” al său a purtat în minte şi a difuzat oral (şi fragmentar) decenii la rând şi fostul profesor Ion Coca din Găeştiul Marioarei Sachelarie, cea care, în imaginaţia răposatului Nenea Manole, autor al monografiei oraşului frigiderelor, ar fi revoluţionat literatura americană modernă. În romanul fostului cadru didactic, mai toţi cei pe care i-a cunoscut dumnealui, de la colegii de cancelarie la cei de pahar şi de la gunoieri la edilii oraşului, apăreau ca nişte nulităţi patentate, nişte impostori al căror eventual succes în viaţă sau în carieră i se părea nedrept şi inexplicabil, ori nişte curve sau nişte piţipoance (când era vorba de femei). Septuagenarul Ion Coca n-a avut, însă, înţelepciunea de a-şi lăsa compunerea epică în stadiul difuzării orale, ci a aşternut-o pe hârtie acum, la senectute, şi chiar a publicat-o sub titlul de referat didactic „Utopia unui profesor”, specificând pe pagina de gardă că ar fi un roman.

Învăţător devenit prin studii la fără frecvenţă dascăl de română, autorul scrierii cu pricina s-a făcut cunoscut, în timpul tinereţii şi maturităţii sale revoluţionare, ca iscusit reprezentant al mişcării artistice de amatori, impunându-se prin brigăzi de agitaţie sau texte satirice (de un umor cam îndoielnic). A redactat şi a tipărit, prin anii '60, în colaborare, sub egida unei instituţii cultural-politice regionale, chiar un mic îndrumar în domeniu, în care pornea de la propria lui experienţă. Graţie acestei activităţi entuziast desfăşurate, a ajuns, pentru o vreme, vicepreşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă. Înlăturat din funcţie pentru nu se mai ştie ce boacănă, s-a întors la catedră, la brigăzi şi la şuşanele satirice. Evident că vajnicul slujitor al culturii socialiste de masă a uitat toate astea şi, proiectându-se în textul său nu în unul, ci chiar în două personaje (un tată care lasă urmaşului său un jurnal pigmentat şi de câteva stihuri searbede şi un fiu care-l citeşte cu pioşenie – ambii profesori), vrea să ni se prezinte drept un cadru didactic model, cinstit până-n străfundul sufletului, neînţeles de cei din jur şi silit a trăi într-o lume de mediocrităţi, coruptă şi dezgustătoare. Căci el, autorul proiectat în propriile-i personaje (cu limbajul său precar şi mahalagesc cu tot), ar fi fost exact ce n-a fost: un mare anticomunist şi un antisecurist înverşunat.

Toate i s-ar fi iertat noului autor, dacă textul în sine n-ar fi o inepţie, o scriere ridicolă, amintind de încercările adolescentine naive. E suficient de spus că, în roman, tânărul profesor de provincie postdecembrist, aflat la „vârsta lui Isus” (sic!) se pomeneşte, nitam-nisam, cu o sumă de două miliarde de dolari (!!!), ca moştenire de la o rudă, Ion Fieraru, care a emigrat în America şi a devenit, sub numele de John Smith, petrolist texan. Moştenitorul e, însă, pândit de tot felul de securişti şi de mafioţi locali sau de peste Ocean (complici ai unei prefăcute dar mortal de frumoase femei – fatale!), care, până la urmă, îl vor împuşca (fără a-l ucide) şi îl vor lăsa fără moştenire. Toate astea nu se vor întâmpla, însă, înainte ca el să pună la cale (fără a mai realiza) înfiinţarea unei şcoli particulare, iniţiind şi un concurs de ocupare a bănoaselor catedre („între cinci şi opt mii de euro lunar” - !!!), prilej de a-i respinge pe unii dintre cunoscuţii...autorului. Pentru că textul omului este, în bună parte (ca şi cel pe l-a difuzat pe cale orală întreaga viaţă), un grosier „roman cu cheie”.

Şi ca şi cum totul n-ar fi fost suficient, în această penibilă compunere (precară din toate punctele de vedere, alcătuită din clişee de prost-gust şi amintind stilul şarjării rudimentare din vechile brigăzi artistice ale celui care a realizat-o) apar şi unele frustrări şi fantasme erotice. Astfel, tânărul profesor o are la dreapta sa pe Mariana (Mary) Geiculescu, purtătoare a numelui unei foste colege de cancelarie a autorului, care l-a dispreţuit făţiş (căci în micul târg unde vieţuieşte Ion al nostru cam toate se ştiu). Ei bine, întinerind-o pe respectabila doamnă cu vreo patru decenii, Coca face din ea (probabil ca răzbunare) iubita alter-egoului său tânăr. Ea îi va dărui şi un copil, căruia tatăl îi va lăsa „învăţăturile” sale, adică (dacă înţelegem noi bine) romanul lui Coca!

Nu ştiu să fi citit vreodată ceva mai stupid decât acest text (de debut!) al bătrânului activist cultural dâmboviţean. Deşi apar, în prezent, multe alcătuiri de acest soi, produse, nu o dată, de autori care, la vârsta lor, ar trebui să şoptească rugăciuni, iar nu să se apuce de comis păcate literare.

Norocul nostru că asemenea caraghioslâcuri au, de regulă, un tiraj egal cu numărul locatarilor de pe scara de bloc a autorului!



1 comentarii